Ideea din spatele proiectului Comunitățile Unite ale Muzicii a gravitat în jurul conceptului de conviețuire, de coabitare etnică. Am pornit chiar de la realitatea socială a României: ea găzduiește nu mai puțin de 20 de comunități etnice. Așa că ne-am dorit (eu și partenerii mei cântăreți, Milica Pantin și Andrei Marinache), prin repertoriul ales, să vorbim despre ceva palpabil, din realitatea imediată: despre cum oglindesc aceste trăsături muzicale specifice societatea actuală. Nu intuisem pe atunci că, pe parcursul turneului – o serie de 5 recitaluri în București, Sinaia și Timișoara –, voi primi o adevărată confirmare a faptului că genul acesta de evenimente ar trebui să aibă loc din ce în ce mai des.
În program am reunit lucrări vocal-instrumentale ale unor compozitori din România, Ungaria și Serbia. La unul dintre recitalurile susținute, după ce liniștea se instalase deja în sala de concert, un anumit individ din public a ieșit val-vârtej pe ușă atunci când am început să cântăm piesele lui Béla Bartók inspirate de folclorul local: 8 Cântece populare maghiare. Acest gen de atitudine este dezamăgitoare – dacă nu chiar alarmantă – mai ales prin întâlnirea față în față cu ignoranța și cu mărginirea, suficiența unei viziuni. E păcat că domnul cu pricina nu a înțeles (sau nici măcar nu și-a propus asta) că Bartók, prin întreaga sa activitate în domeniile etnomuzicologiei și compoziției, prin studierea și înțelegerea muzicilor tradiționale ca fenomene culturale și sociale, poate fi considerat mai degrabă un simbol al incluziunii și diversității, și nu un simplu promotor al muzicii maghiare.
Experiența organizării unui turneu îți poate lăsa, la final, un soi de gust dulce-amar. Căci a fi în postura de manager de proiect – fie și doar pentru unul studențesc – te poate arunca într-o lume a adulților cu care nu a trebuit să interacționezi prea des sau pe care, poate, ai idealizat-o. Ceea ce părea, la început, cea mai grea parte (scrierea și susținerea proiectului) s-a dovedit a fi, de fapt, cea mai ușoară. Sau poate că adevărata provocare a fost cea pe care mi-am asumat-o încă de la început, aceea de a fi organizator și interpret totodată.
Nu am simțit atât de puternic acest dublu rol în perioada de pregătire, ci mai ales la primul recital, primul eveniment de la UNMB. În timp ce îmi trăiam realitatea de pianist, îmbrăcată într-o rochie lungă până în pământ și având emoțiile de rigoare, m-am trezit dând tot felul de detalii celor care asigurau suportul tehnic, în timp ce împărțeam programele de sală. Astfel, mintea mea s-a văzut nevoită să se dividă în cea care să servească atât Cristinei-organizatoarea, cât și Cristinei-artistul.
Un proiect-turneu înseamnă un test de compatibilitate și încredere cu partenerii de scenă, dar și o provocare în abilitățile de comunicare, o probă a răbdării și a toleranței la stres și oboseală, o încercare în fața lipsei de respect a celor pentru care muzica înseamnă un moft, un lux. Pentru noi a însemnat să ne lovim, în primă instanță, de refuzuri sau chiar de lipsa unui răspuns din partea directorilor de instituții, ori de „nu avem fonduri”, „nu avem personal care să vă ajute cu amplasamentul, trebuie să vă cărați singuri scaunele, pupitrele, pianul etc.” sau de „data viitoare o să ne ocupăm mai bine de publicitate”.
A însemnat însă și un portal deschis către sufletele oamenilor prin muzică, o oportunitate de a ne integra, chiar și pentru o seară, într-o comunitate mică de sârbi dintr-un sat din Banat numit Cenei, la un parastas-lansare-de-carte-masă-câmpenească desprins, parcă, din filmele lui Kusturica, o șansă de a înțelege puțin mai bine societatea românească și de a explora o parte din repertoriul de lied, o cale de a ne conecta ca muzicieni prin cuvinte și sunete și, mai ales, un impuls de a merge mai departe prin „mulțumim pentru această seară minunată”.